Puterea dea trai cu o dizabilitate
Sa le vorbim copiilor despre egalitate si acceptare
"S-au scris multe despre parintii si copiii speciali si totusi ramane un subiect tabu.
S-a strigat tare ca dizabilitatea nu e o alegere si totusi vorbim despre ea in soapta, ca si cum ar fi un secret rusinos.
Se doreste sa se gaseasca un loc si pentru copiii nostri dar totusi nu-l vrei in clasa copilului tau.
Se doreste ca si copilul tau sa fie deschis la nou, sa imbratiseze diferentele intre oameni si sa le accepte, dar totusi te bucuri in sinea ta ca nu si l-a ales prieten in parc pe cel care vorbeste mai greu sau pe cel care schioapata. Ar rade copiii de el. Cum sa fie prieten cu ala, doar nu are ce invata de la el.
Blamezi discriminarea dar totusi folosesti “handicapatule” sau “retardatule” cand cineva iti taie calea, cand nu isi face treaba cum scrie la carte sau pur si simplu cand cineva te enerveaza la culme si vrei sa il jignesti atat de rau incat sa doara. Si, in mintea noastra, ce poate fi mai rau decat sa fi retardat? Ni se pare o umilinta totala, una dintre cele mai josnice situatii in care se poate afla cineva.
Incurajezi comunicarea, intrebarile deschise ale copiilor dar totusi iti duci degetul la gura facandu-le semn sa taca daca intreaba ce il impiedica pe copilul meu sa fie ca ceilalti copii.
Trebuie sa stii ca nu mi-e rusine cu dizabilitatea copilului meu. Mi-as fi dorit sa fie un copil tipic dar nu a fost optional. O sa iti raspund la cate intrebari doresti, o sa iti explic ca si copilul meu e ca si al tau, doar ca vrea infinit mai putin. Vrea sa fie acceptat, vrea sa fie ascultat pana la capat cand se straduieste sa vina cu o idee, vrea sa isi traiasca copilaria.
Si te rog nu o lua ca un repros. Am fost si eu timp de 3 ani mama a doi copii tipici dar nu le-am predat lectia acceptarii. Le-am spus doar sa nu faca diferente, dar a fost insuficient.
Nu i-am obligat sa se joace cu copilul cu dizabilitate din parc, stim bine ca tot ce vine din obligatie este o corvoada, dar nici nu i-am spus ca i-ar face o bucurie de neimaginat acelui suflet de om daca l-ar trata ca pe unul de-al lor. L-as fi invatat astfel ca fericirea adevarata se construieste din lucruri care noua ne par, poate, marunte. Pentru copilul meu ar fi fost doar o joaca cu un alt fel de copil dar pentru celalalt ar fi fost poate una dintre cele mai frumoase zile din ultimele luni.
Nu le-am explicat nici sa il trateze pe acel copil special asa cum si-ar dori ei sa fie tratati daca ar avea aceeasi problema, fiindca nimeni pe pamantul asta nu iti garanteaza ca maine in parc o sa te poti catara la fel ca azi, o sa poti sa lovesti mingea la fel ca azi, o sa poti sa iti folosesti mainile la fel ca azi cand iti iese perfect castelul de nisip pe care tocmai l-ai construit. Fiindca asa e viata. Un firav castel de nisip. Se darama asa de repede ca nici nu iti dai seama ca a fost candva perfect."
"S-au scris multe despre parintii si copiii speciali si totusi ramane un subiect tabu.
S-a strigat tare ca dizabilitatea nu e o alegere si totusi vorbim despre ea in soapta, ca si cum ar fi un secret rusinos.
Se doreste sa se gaseasca un loc si pentru copiii nostri dar totusi nu-l vrei in clasa copilului tau.
Se doreste ca si copilul tau sa fie deschis la nou, sa imbratiseze diferentele intre oameni si sa le accepte, dar totusi te bucuri in sinea ta ca nu si l-a ales prieten in parc pe cel care vorbeste mai greu sau pe cel care schioapata. Ar rade copiii de el. Cum sa fie prieten cu ala, doar nu are ce invata de la el.
Blamezi discriminarea dar totusi folosesti “handicapatule” sau “retardatule” cand cineva iti taie calea, cand nu isi face treaba cum scrie la carte sau pur si simplu cand cineva te enerveaza la culme si vrei sa il jignesti atat de rau incat sa doara. Si, in mintea noastra, ce poate fi mai rau decat sa fi retardat? Ni se pare o umilinta totala, una dintre cele mai josnice situatii in care se poate afla cineva.
Incurajezi comunicarea, intrebarile deschise ale copiilor dar totusi iti duci degetul la gura facandu-le semn sa taca daca intreaba ce il impiedica pe copilul meu sa fie ca ceilalti copii.
Trebuie sa stii ca nu mi-e rusine cu dizabilitatea copilului meu. Mi-as fi dorit sa fie un copil tipic dar nu a fost optional. O sa iti raspund la cate intrebari doresti, o sa iti explic ca si copilul meu e ca si al tau, doar ca vrea infinit mai putin. Vrea sa fie acceptat, vrea sa fie ascultat pana la capat cand se straduieste sa vina cu o idee, vrea sa isi traiasca copilaria.
Si te rog nu o lua ca un repros. Am fost si eu timp de 3 ani mama a doi copii tipici dar nu le-am predat lectia acceptarii. Le-am spus doar sa nu faca diferente, dar a fost insuficient.
Nu i-am obligat sa se joace cu copilul cu dizabilitate din parc, stim bine ca tot ce vine din obligatie este o corvoada, dar nici nu i-am spus ca i-ar face o bucurie de neimaginat acelui suflet de om daca l-ar trata ca pe unul de-al lor. L-as fi invatat astfel ca fericirea adevarata se construieste din lucruri care noua ne par, poate, marunte. Pentru copilul meu ar fi fost doar o joaca cu un alt fel de copil dar pentru celalalt ar fi fost poate una dintre cele mai frumoase zile din ultimele luni.
Nu le-am explicat nici sa il trateze pe acel copil special asa cum si-ar dori ei sa fie tratati daca ar avea aceeasi problema, fiindca nimeni pe pamantul asta nu iti garanteaza ca maine in parc o sa te poti catara la fel ca azi, o sa poti sa lovesti mingea la fel ca azi, o sa poti sa iti folosesti mainile la fel ca azi cand iti iese perfect castelul de nisip pe care tocmai l-ai construit. Fiindca asa e viata. Un firav castel de nisip. Se darama asa de repede ca nici nu iti dai seama ca a fost candva perfect."
Comentarii
Trimiteți un comentariu